Elizabeth I

   Printesa Angliei

    Elisabeta s-a născut în Palatul Greenwich în 7 septembrie 1533 și a primit numele bunicilor ei Elisabeta de York și Elisabeta Howard. A fost singura fiică a lui Henric al VIII-lea al Angliei și a celei de-a doua soții Anne Boleyn. La naștere Elisabeta era moștenitoarea prezumtivă a tronului. Sora ei vitregă, Maria își pierduse dreptul la succesiune fiind declarată ilegitimă, după ce tatăl ei Henric a anulat căsătoria cu mama ei Caterina de Aragon, pentru a se căsătorii cu Anne Boleyn. În 19 mai 1536, când Elizabeta avea doi ani și opt luni, mama sa Anne Boleyn este decapitată. 

    Elisabeta este declarată ilegitimă, pierde titlul de prințesă și este crescută în exil la castelul din Hatfield împreună cu sora sa vitregă Maria. La unsprezece zile după moartea lui Anne Boleyn, Henric se căsătorește cu Jane Seymour care în 1537 dă naștere unui fiu Eduard și moare. Elisabeta și Maria sunt considerate ilegitime și nu sunt privite cu ochi buni, iar Eduard este moștenitorul de necontestat al tronului. Mai târziu, a șasea soție a lui Henric, Catherine Parr îl convinge pe rege să se împace cu fiicele sale și sunt reintroduse pe linia de succesiune, prin Actul de succesiune, după Eduard.

    Lady Grey este proclamată regină de către Consiliul Privy, dar după nouă zile este demisă. Maria intră triumfal în Londra însoțită de Elisabeta. Dar spectacolul de solidarietate între surori nu durează mult. Maria, catolică, vrea să zdrobească credința protestantă a Elisabetei. Maria ordonă ca toată lumea să participe la liturghiile catolice, iar Elisabeta este nevoită să se prefacă. Popularitatea Mariei nu durează mult. Nemulțumirea se răspândește în întreaga țară după căsătoria ei cu Filip al II-lea al Spaniei, catolic convins, fiul lui Carol Quintul. În ianuarie și februarie 1554 izbucnește revolta lui Wyatt, dar este repede înăbușită. Elisabeta este interogată, ea neagă cu vehemență implicarea ei și în 18 martie este închisă în Turnul Londrei. Cel mai apropiat confident al Mariei, Simon Renard susține că tronul nu este în siguranță cât trăiește Elisabeta, iar cancelarul Stephen Gardiner dorește să fie judecată. Dar susținătorii Elisabetei din Parlament nu sunt de acord și o conving pe Maria de nevinovăția surorii sale. Elisabeta este dusă în Turnul Woodstock în Oxfordshire, unde va sta închisă aproape un an în paza lui Sir Henry Bedingfield.

   La moartea Mariei Tudor (în 1558) şi încoronarea tinerei Elisabeta, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, poporul s-a bucurat din toată inima.

   Ultimul monarh din dinastia Tudor

     Dar pe tânăra regină o aşteptau multe probleme: un război cu Franţa, relaţii încordate cu Scoţia şi Spania, situaţia financiară a guvernului şi, mai grav decât orice, diviziunea religioasă din Anglia.

    S-a ocupat mai întâi de ultima problemă. La scurt timp după încoronarea sa, Elisabeta a emis aşa-numitul Act de Supremaţie şi Uniformitate (1559), care consfinţea anglicanismul drept religia oficială a statului englez. Acest decret a oferit satisfacţie protestanţilor moderaţi, dar puritanii doreau o reformă mai radicală. În ciuda opoziţiei puritanilor pe de-o parte şi a catolicilor, pe de alta, Elisabeta nu şi-a revizuit această hotărâre până la sfârşitul domniei sale.

    Situaţia religioasă s-a complicat din cauza reginei Maria a Scoţiei. Nevoită să părăsească Scoţia, aceasta se refugiase în Anglia. Acolo însă, se trezise prizoniera Elisabetei. Acţiunea Elisabetei a fost bine gândită: Maria era romano-catolică şi avea tot dreptul să aspire la tronul Angliei. Prin urmare, în cazul unei rebeliuni încununate de succes sau al unui asasinat, Anglia ar fi avut din nou o regină catolică.

    De fapt, în cei nouăsprezece ani de detenţie, s-au urzit câteva comploturi împotriva Elisabetei şi au existat dovezi clare ale complicităţii Mariei Stuart. In cele din urmă, în 1587, Maria a fost condamnată la moarte. Elisabeta a semnat ordinul de execuţie cu părere de râu, la îndemnul miniştrilor şi membrilor Parlamentului, care abia aşteptau să scape de această ameninţare.

    Desigur, conflictul religios prezenta un pericol destul de mare pentru Elisabeta. În 1570, papa Pius al V-lea a excomunicat-o şi a cerut detronarea ei; iar în 1580, papa Grigore al XlII-lea a declarat că dacă ar asasina-o cineva, n-ar comite nici un păcat. Dar această situaţie prezenta şi anumite avantaje pentru ea. Protestanţii se temeau de o restaurare catolică în Anglia, iar Elisabeta oferea garanţia stabilităţii, ceea ce i-a extins popularitatea în rândul marii mase a populaţiei engleze.

    Elisabeta s-a dovedit un bun diplomat în relaţiile externe. Încă din 1560, ea a încheiat Tratatul de la Edinburgh, care reglementa relaţiile cu Scoţia. A pus capăt războiului cu Franţa, şi relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit. Treptat însă, împrejurările au obligat Anglia să intre în conflict cu Spania. Elisabeta a încercat să evite războiul, dar, având în vedere catolicismul militant al statului spaniol din secolul al XVI-lea, probabil că războiul dintre Spania şi Anglia protestantă era iminent.

    Revolta Ţărilor de Jos împotriva dominaţiei spaniole a constituit factorul decisiv; rebelii olandezi erau în majoritate protestanţi, astfel că, atunci când Spania a încercat să înăbuşe revolta, Elisabeta i-a ajutat pe olandezi. Regina nu era pregătită pentru război, deşi poporul englez, miniştrii şi Parlamentul ei de-abia aşteptau o confruntare armată. Prin urmare, în momentul izbucnirii războiului cu Spania, în 1580, ea a fost puternic susţinută de populaţie.

    Cei patruzeci şi cinci de ani de domnie a Elisabetei (1558-1603) sunt consideraţi adesea Epoca de Aur a Angliei. În acea perioadă au trăit câţiva dintre cei mai iluştri scriitori englezi, inclusiv Edward de Vere (cunoscut sub pseudonimul de William Shakespeare). Fără îndoială Elisabetei îi revine un mare merit pentru înflorirea literaturii. Ea a sprijinit teatrul shakespearian, în ciuda opoziţiei autorităţilor locale londoneze şi i-a acordat un ajutor financiar generos lui de Vere. Dar în muzică sau pictură nu s-a înregistrat o evoluţie comparabilă cu cea din domeniul literaturii.

    Epoca elisabetană a deschis calea explorărilor pentru englezi. S-au întreprins călătorii în Rusia, urmate de încercări din partea unor temerari, ca Martin Frobisher şi John Davis, de a găsi o cale de acces prin nord-vest către Orientul Îndepărtat. Sir Francis Drake a făcut ocolul lumii (1577- 1580) şi a ajuns în California în timpul expediţiei sale. Au existat şi unele tentative nereuşite (aparţinându-le lui Sir Walter Raleigh şi altora) de a fonda aşezări engleze în America de Nord.

    Cea mai mare greşeală a Elisabetei a constituit-o probabil faptul că nu a asigurat un succesor la tronul Angliei. Nu numai că nu s-a căsătorit niciodată, dar a evitat să-l desemneze pe succesor. (Poate se temea că acesta ar putea deveni cu timpul un rival de temut.) Oricare i-au fost motivele, este evident că în Anglia ar fi izbucnit un război civil pentru succesiunea la tron, dacă Elisabeta ar fi murit de tânără (sau înaintea Mariei Stuart). Din fericire pentru Anglia, Elisabeta a trăit până la şaptezeci de ani.

    Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe regele Iacob al Vl-lea al Scoţiei (fiul Mariei Stuart). Deşi această hotărâre a unit Anglia şi Scoţia sub acelaşi sceptru, nu s-a dovedit o alegere prea fericită. Atât Iacob, cât şi Carol au fost prea autoritari pentru gustul englezilor, astfel că, la mijlocul secolului, a izbucnit un război civil.

   Personalitatea Elizabeth

    Elisabeta era o persoană deosebit de inteligentă şi un politician viclean. Avea o fire prudentă şi conservatoare. Nu suporta războiul şi vărsările de sânge, dar putea fi dură la nevoie. La fel ca tatăl ei, a guvernat servindu-se de Parlament, în loc să lupte împotriva lui. Nu s-a căsătorit şi este posibil să fi rămas fecioară, aşa cum a declarat în mod public. Dar nu trebuie să tragem concluzia că nu-i plăceau bărbaţii. Dimpotrivă, întotdeauna demonstra că îi aprecia şi le prefera compania. Elisabeta se pricepea să-şi aleagă miniştrii. O parte din succesele ei se datorează lui William Cecil (Lord Burghley), care a fost consilierul ei principal din 1558 şi până la moartea sa, în 1598.

    Principalele realizări ale Elisabetei se concretizează în următoarele: mai întâi, datorită ei, Anglia a trecut fără vărsări serioase de sânge prin cea de-a doua etapă a Reformei. (Spre deosebire de Germania, unde Războiul de treizeci de ani, 1618-1648, a ucis 25% din populaţie.) Aplanând disputele religioase dintre catolicii şi protestanţii englezi, ea a reuşit să păstreze unitatea naţiunii. În al doilea rând, domnia ei de patruzeci şi cinci de ani, Epoca Elisabetană, este considerată drept Epoca de Aur în existenţa uneia dintre cele mai însemnate naţiuni a lumii. În al treilea rând, în timpul domniei sale, Anglia a devenit o mare putere, poziţie pe care şi-o va menţine secole de-a rândul.

    Multă vreme s-a considerat că Elisabeta nu avea o părere prea bună despre mama sa, Anne Boleyn, condamnată la moarte pe când fiica ei avea doar trei ani. Faptul că vorbea foarte rar despre ea, având în schimb multe cuvinte de laudă la adresa tatălui ei, a dus la concluzia că Elisabetei îi era rușine de trecutul mamei sale.

    Dimpotrivă:asta arată doar cât de pragmatică era regina. Dacă și-ar fi exprimat în mod deschis afecțiunea față de o femeie atât de urâtă de popor, asta nu ar fi atras decât antipatia supușilor ei. În schimb, Elisabeta a ales modalități mai subtile de a-și arăta afecțiunea. Spre exemlu, atunci când a pozat pentru un potret, în anii adolescenței, a purtat la gât vechiul pandantiv al mamei sale cu inițiala "A", un gest foarte îndrâzneț care ar fi costat-o mult dacă ar fi fost observat de Henric VIII.

    În primele săptămâni ale domniei, la curtea engleză se aflau foarte mulți pețitori. Ambasadorii statelor din Europa îi făceau reginei oferte în numele stăpânilor lor. Regina devenise practic cea mai căutată femeie din Europa. A primit oferte de la Regele Spaniei, prințul Suediei, viitor Rege, de la arhiducele Carol, fiul Împăratului Ferdinand, diverși conți englezi etc. Se pare însă că singura persoană de la curte care nu înțelegea urgența căsătoriei era Elisabeta însăși.

    Din aceste motive, pentru interesele statului era cel mai bine ca Elisabeta să-și aleagă un soț care să aibă statutul și rangul potrivit, dar care să nu fie reprezentantul unei mari puteri europene și care să se mulțumească doar cu rolul de prinț-consort. Astfel, monarhii europeni ieșeau automat din discuție, deși Erik al Suediei a fost considerat multă vreme o variantă bună. Acesta era și el protestant și avea o imagine bună în rândul englezilor. Totuși, nu era un monarh bogat, iar căsătoria ar fi adus Angliei prea puține beneficii materiale sau politice (Suedia nu era, la vremea respectivă, o putere importantă).